Există un soi de superioritate morală în felul în care unii oameni spun că „preferă femeile naturale”. Oamenii de genul ăsta nu o spun doar ca pe o preferință estetică, ci ca pe o poziție de caracter, aproape ca pe o dovadă că ei, spre deosebire de restul lumii, văd „esența”. Și exact aici mi se pare că începe ipocrizia. Pentru că, de multe ori, când cineva laudă naturalețea, nu laudă libertatea unei femei de a arăta cum vrea, ci o anumită formă de feminitate care îi convine lui: îngrijită, atrăgătoare, feminină, dar fără urmele prea vizibile ale efortului.
Eu nu mai pot lua foarte în serios discursul ăsta spus cu aer curat și conștiință împăcată. Mai ales de când am simțit pe pielea mea cât de repede devine aspectul unei femei un pretext pentru judecăți superficiale despre mintea ei.
Un prieten vechi mi-a spus, la un moment dat, că felul în care m-am schimbat fizic îl face să creadă că mi s-a schimbat și mentalitatea. Tradus mai direct: genele false, unghiile cu gel și buzele mai voluminoase i-au dat impresia că m-am mutat, interior, într-o zonă pe care el o asociază cu superficialitatea și ignoranța. Și nu, problema nu a fost doar observația în sine, ci ce a făcut ea în relația noastră. A început să vorbească altfel cu mine, să presupună mai repede, să fie mai puțin atent la nuanțe și, poate cel mai deranjant, mai puțin interesat de felul în care mă pot atinge anumite remarci. Ca și cum estetica mea actuală i-ar fi dat permisiunea să reducă din grijă.
Asta mă lovește cel mai tare: cât de repede tratăm aparența ca pe o scurtătură spre caracter. Dacă o femeie e discretă vizual, o citim mai ușor ca fiind „serioasă”, „fină”, „inteligentă”. Dacă e vizibil aranjată, dacă are buze conturate, gene evidente, unghii cu gel, apare imediat bănuiala că nu excelează nici la capitolul inteligență. Știu cum sună, dar prejudecata asta nu e nici inocentă, nici rară. E adânc înfiptă în felul în care am învățat să împărțim femeile în categorii digerabile.
Asociem „naturalul” cu autenticitatea fiindcă ne place ideea de nefiltrat, de neforțat, de „așa e ea cu adevărat”. Numai că aici facem o confuzie foarte comodă: între aspect și intenție. Faptul că cineva poartă mai puțin machiaj sau nu are intervenții estetice nu spune nimic sigur despre sinceritatea, profunzimea sau inteligența acelei persoane. La fel cum faptul că altcineva își construiește atent imaginea nu spune automat că trăiește exclusiv pentru privirea celorlalți.
Mă surprind uneori cât de repede și eu simt tentația să citesc oamenii după ambalaj, de parcă n-aș ști deja cât de înșelătoare e schema asta. Numai că în cazul femeilor, verdictul vine mai repede și mai brutal. Un bărbat care investește în imagine e „îngrijit”, „prezentabil”, „știe ce vrea”. O femeie care face același lucru riscă să fie considerată artificială, nesigură, dependentă de validare sau lipsită de substanță. Nu spun că preocuparea pentru aspect nu poate ascunde nesiguranță. Poate. Dar poate ascunde și plăcere estetică, joc, disciplină, respect față de propria apariție, o formă de control sau pur și simplu bucuria de a te compune vizual exact cum vrei.
Am o prietenă care are, în mod natural, buze pline. Și tot ea a ales acidul hialuronic, spunând ceva ce mi-a rămas în minte tocmai pentru că era atât de lipsit de scuze: „Îmi place să arăt fake.” Dacă e să fiu sinceră, înțeleg perfect. Uneori simt la fel. Nu mă atrage mereu ideea de a părea nemachiată sau de a crea iluzia că arăt impecabil fără efort. Din contră, există momente în care îmi place estetica intenționată. Îmi place ca alte femei să observe conturul buzelor, nuanța rujului, faptul că apariția mea a fost gândită. Partea interesantă e că plăcerea asta nu se reduce obligatoriu la „uitați-vă la mine”. Poate fi și o formă de atenție pe care ți-o acorzi ție, o investiție în propria stare, în felul în care îți ocupi locul într-o încăpere.
Și da, uneori e și validare. N-o să mint: ar fi ridicol să negăm asta într-o lume care monetizează atenția și o pune peste tot, inclusiv în felul în care ne privim și ne prezentăm online. Dar de ce avem reflexul de a considera validarea o motivație rușinoasă doar când e vorba despre femei și frumusețe? Toți vrem, în grade diferite, să fim văzuți favorabil. Diferența este că unora le place să îmbrace această nevoie în haine mai nobile.
Contradicția cea mare apare în altă parte. Mulți spun că preferă naturalețea, dar sunt atrași de trăsături asociate idealurilor estetice contemporane: piele uniformă, buze bine conturate, ochi accentuați, talie îngustă, șolduri pronunțate, păr dens, trăsături armonizate. Cercetările despre machiaj sugerează că bărbații pot declara că preferă un machiaj discret, deși evaluează drept mai atrăgătoare fețele care poartă machiaj. Asta indică o diferență interesantă între ceea ce spunem că ne place și ceea ce ne atrage efectiv. Nu înseamnă că toți bărbații au aceleași preferințe, ci că „natural” poate însemna, uneori, un aspect atent construit, ale cărui urme de efort sunt suficient de bine mascate.
Mai e ceva ce mi se pare comod până la cinism: societatea împinge obsesiv un ideal de frumusețe greu de atins, apoi moralizează femeile care încearcă să se apropie de el. Ni se arată constant ce înseamnă „feminin atrăgător”, de la reclame la social media, de la comentariile partenerilor până la observațiile prietenelor, iar când unele femei răspund acestor presiuni sunt pedepsite exact pentru faptul că răspunsul se vede. Dacă te conformezi prea puțin, ești neglijentă. Dacă te conformezi prea vizibil, ești artificială. Jocul e aranjat prost de la început.
Asta nu înseamnă că orice alegere estetică e complet liberă. Nu cred asta. Suntem influențate de iubiți, foste iubiri, algoritmi, trenduri, comparații, priviri, glume și tăceri. Dar ar fi la fel de fals să negăm că uneori există și plăcere autentică în experimentul ăsta cu propria imagine. Uneori chiar îți place. Uneori chiar te distrează. Uneori chiar te simți mai tu într-o versiune pe care altcineva o consideră „prea mult”.
Țin morțiș la ideea asta: autenticitatea nu are gene, buze sau unghii standard. Nu stă într-un look anume și nici într-o estetică aprobată social drept „curată”, „cuminte” sau „deșteaptă”. Pentru mine, autenticitatea începe în locul în care nu-ți mai construiești imaginea exclusiv ca să liniștești preferințele altora, fie ele pentru naturalețe sau pentru spectacol.
Poate că ceea ce deranjează, de fapt, la o femeie care își asumă un look evident construit nu este că arată artificial, ci că nu mai lasă loc celorlalți să decidă în locul ei ce ar trebui să însemne frumusețea. Iar dacă avem nevoie să-i punem la îndoială inteligența pentru niște gene, niște unghii sau niște buze, poate că merită să ne întrebăm cine dintre noi se lasă condus mai mult de aparențe.
— Se pare că unei femei îi este permis să fie frumoasă, cu condiția să nu se vadă prea mult că s-a străduit pentru înfățișarea ei.