Îmi place să cunosc oameni noi. Mult. La un eveniment pot vorbi cu aproape oricine și, dacă persoana din fața mea are ceva viu în ea, nici nu-mi dau seama când trece o oră. Mă prind la fel de tare și oamenii foarte inteligenți, și cei vanitoși, și cei dezarmați de sinceri, și cei care spun lucruri naive cu o siguranță care te face să-i asculți până la capăt. Am convingerea că aproape fiecare om are o ușă interesantă, dacă ai răbdarea și curiozitatea s-o găsești. Doar că aici apare contradicția care nu mă lasă în pace: îmi place întâlnirea, dar asta nu înseamnă că îmi vine firesc să mă întorc.
Aici, cred eu, se vede una dintre marile minciuni elegante despre viața socială la maturitate: faptul că, dacă îți plac oamenii și te deschizi ușor către ei, ar trebui să-ți fie simplu să construiești prietenii adânci. Nu e deloc așa. Poți să fii prezent, curios, viu în conversație și, cu toate astea, să nu simți aproape niciodată impulsul real de a relua legătura. Poți să pleci de la o masă spunându-ți „mi-a plăcut omul ăsta” și să nu simți peste două zile absolut nicio nevoie să-i scrii. Știu cum sună, dar pentru mine asta n-a avut niciodată aerul unei lipse de afecțiune pentru oameni. Mai degrabă are aerul unei selecții pe care nici eu nu o controlez complet.
Mi se întâmplă și ceva greu de explicat fără să pară că mă dau mare, iar asta chiar nu e miza. Sunt conversații în care pornesc cu tot interesul din lume și, la un moment dat, simt că firul se rupe. Eu cred că vorbim despre același lucru, că mergem în aceeași direcție, și apoi îmi dau seama că celălalt a mutat discuția cu totul în altă parte fără să observe schimbarea. Nu e o problemă de inteligență. Nu mă interesează să transform asta într-un concurs de minți. E doar dificultatea mea foarte personală de a rămâne prinsă într-o conversație când nu mai simt legătura reală dintre idei. Din clipa aia, pot să rămân politicoasă, pot să zâmbesc, pot să continui discuția, dar ceva din mine iese din cameră.
Poți să râzi splendid cu cineva. Poți să petreci o seară întreagă care merge bine, cu glume bune, replici rapide și vinul turnat exact când trebuie. Și totuși, să nu apară nici măcar o secundă gândul: pe omul ăsta l-aș suna când am nevoie de o părere care contează. Asta mi se pare partea cea mai incomodă. Nu toate conexiunile plăcute au greutate. Unele sunt excelente pentru consumul de moment și complet neconvingătoare pentru continuitate. Iar când relația rămâne la suprafață, când schimbul e agreabil, dar nu mă simt văzută cu adevărat, interesul meu începe să se retragă. Sincer vorbind, dacă nu simt că cineva a ajuns puțin sub ambalaj, nici eu nu mai simt curiozitatea de a afla ce mai face.
Și totuși, nu scriu asta dintr-o poziție triumfătoare, ca și cum mi-ar plăcea să fiu greu de atins. Din contră. Îi privesc cu un pic de invidie pe oamenii care au mulți prieteni și, mai ales, pe cei care au prietenii care rezistă ani întregi, chiar decenii. Mi se pare o formă rară de noroc, dar și de compatibilitate pe care nu o poți mima. Poți să cunoști multă lume, dar asta nu înseamnă că ajung oamenii să rămână cu adevărat în viața ta. La maturitate, aproape toți venim deja ocupați: cu muncă, cu relații, cu familie, cu oboseală, cu responsabilități, cu seri în care nu mai vrem decât liniște. Nu lipsa de ocazii mi se pare marea problemă, ci lipsa spațiului real în care o legătură să apuce să prindă rădăcini.
Am un singur prieten cu care timpul pare să nu aibă putere. Putem să nu vorbim o perioadă și, când reluăm, nu simt nicio stângăcie, nicio obligație de a „recupera”, nicio prefăcătorie. Relația continuă exact de unde a rămas. Iar partea care pentru mine face toată diferența este alta: îmi place să-mi petrec timpul cu el chiar și atunci când e supărat pe mine. Nu glumesc când spun asta. Acolo înțeleg că nu mă ține aproape doar afecțiunea, ci felul în care gândește. Cu el ajung firesc la întrebări care nu se termină în două fraze și nici nu cer răspunsuri cuminți: care e diferența dintre iubire și limerență, ce sens mai are viața de cuplu dacă e trăită pe pilot automat, dacă vrei sau nu copii și de ce, cât din viață îi dai muncii și cât îți mai rămâne pentru tine, de ce arta reușește uneori să pună în cuvinte lucruri pe care oamenii nu știu să le spună. Partea mea preferată e exact asta: că mă face să gândesc, nu doar să conversez.
Poate aici se rupe totul pentru mine. Poate că nu mă întorc la oameni doar pentru că mă simt bine cu ei, ci pentru că mă simt mai vie în preajma lor. Poate că prieteniile de durată nu se construiesc doar din simpatie, istoric comun și ieșiri reușite, ci și dintr-o compatibilitate mai adâncă, din felul în care doi oameni se uită la lume, din întrebările pe care le suportă împreună, din lucrurile pe care le consideră cu adevărat importante.
Și poate că aici este una dintre cele mai dificile părți ale maturității: întâlnim mulți oameni care ne plac, dar foarte puțini în preajma cărora simțim că vrem să rămânem. Nu pentru că ceilalți nu ar avea ceva de oferit și nici pentru că noi am fi mai greu de mulțumit decât restul lumii. Ci pentru că, pe măsură ce trec anii, începi să cauți mai puțin companie și mai multă rezonanță.
Iar când o găsești, poate că nu mai contează cât timp a trecut de la ultima conversație. Unele prietenii nu au nevoie să fie ținute în viață. Au suficientă profunzime încât să știe singure să rămână.
Cred că despre genul ăsta rar de legătură am scris, în alt fel, și în Uneori, cei mai sinceri oameni din viața mea n-au fost adulții care știau ce să spună.
— Eu nu mă întorc unde doar trece timpul; mă întorc unde simt că rămân și eu.