Poate că defectele tale sunt exact ce-mi place la tine

Poate că nu căutăm oameni fără defecte, ci oameni ale căror imperfecțiuni se potrivesc surprinzător de bine cu ale noastre.

Am o teorie: perfecțiunea unui om nu înseamnă absența defectelor, ci existența defectelor potrivite. Acelea care îl fac recognoscibil, care îi dau personalitate și care, într-un mod greu de explicat, îl fac să fie exact omul de care ajungi să te atașezi.

Gândește-te puțin. Când spui că îți place cineva, ce anume îți place, de fapt? Că este inteligent, atent, amuzant, ambițios? Probabil. Dar sunt aproape sigură că există și câteva lucruri pe care, dacă le-ai descrie separat, nu le-ai trece niciodată pe lista calităților. Poate că este încăpățânat, prea analitic, ușor ironic, dezordonat, sensibil într-un mod pe care încearcă să-l ascundă sau are obiceiul de a transforma orice conversație într-o dezbatere.

Și totuși, tocmai lucrurile acestea ajung să-ți placă la el. Poate că nu în ciuda lor, ci și datorită lor.

Am impresia că ne petrecem destul de mult timp încercând să devenim versiuni mai bune, mai echilibrate și mai ușor de acceptat ale noastre, în timp ce, atunci când ne apropiem de cineva, ajungem să ne atașăm tocmai de lucrurile care îl fac imperfect. E o contradicție interesantă: ne dorim să fim acceptați cu tot cu defecte, dar suntem primii care încercăm să le ascundem.

Cât de mult din ceea ce apreciem la ceilalți ne aparține, de fapt?

Mi se pare reconfortant să întâlnesc un om care a trecut prin experiențe asemănătoare cu ale mele. Nu trebuie să-i explic de ce anumite lucruri mă afectează, de ce reacționez într-un anumit fel sau de ce am ajuns să privesc relațiile într-o anumită manieră. Există deja un punct comun, o înțelegere care nu necesită prea multe explicații.

Am un prieten pe care îl consider înțelept și inteligent, un om a cărui perspectivă asupra anumitor lucruri o apreciez foarte mult. Dar m-am gândit că o parte din compatibilitatea noastră vine și din faptul că avem experiențe comune, inclusiv unele deloc plăcute din copilărie. Am ajuns să privim viața, relațiile romantice, prietenia și chiar timpul liber prin niște lentile destul de asemănătoare.

De multe ori, ajunge la concluzii pe care le înțeleg instinctiv. Îmi confirmă anumite convingeri, înțelege anumite temeri și pune în cuvinte lucruri pe care nu simt nevoia să le explic prea mult. Nu trebuie să avem mereu aceeași părere ca să ne înțelegem, dar există un fond comun care face conversațiile noastre atât de firești.

Asta m-a făcut să mă întreb cât de mult din ceea ce numim admirație poate fi, de fapt, recunoaștere. Uneori, apreciem felul în care gândește cineva și pentru că ne regăsim în raționamentele lui. Vedem profunzime pentru că vorbește despre lucruri pe care și noi le considerăm importante. Iar ceea ce numim conexiune poate începe, pur și simplu, cu senzația că am găsit pe cineva care vorbește aceeași limbă emoțională.

Poate că nu ne dorim întotdeauna pe cineva care să ne contrazică toate convingerile și să ne pună permanent sub semnul întrebării perspectiva. Uneori, ne dorim și pe cineva care să ne confirme că nu suntem singurii care văd lumea într-un anumit fel. Iar asta nu este neapărat un lucru rău. E plăcut să nu fii nevoit să traduci fiecare experiență, fiecare teamă sau fiecare reacție pentru a fi înțeles.

Când doi oameni se potrivesc tocmai prin ceea ce îi doare

Am avut și experiența unei relații în care, dacă mă uitam la lucrurile pe care le aveam în comun cu partenerul meu, lista nu era tocmai impresionantă. Nu aveam foarte multe preocupări comune, nu priveam neapărat lucrurile la fel și nici nu eram atât de compatibili pe cât mi-aș fi imaginat că ar trebui să fie doi oameni aflați într-o relație.

La un moment dat, m-am întrebat ce ne ținea împreună. Și răspunsul la care am ajuns nu a fost tocmai romantic: aveam frici asemănătoare.

Nu neapărat aceleași dorințe, aceleași valori sau aceeași viziune despre viitor, ci anumite temeri care ne făceau să rămânem într-o dinamică familiară. Poate că ne înțelegeam mai bine vulnerabilitățile decât ne înțelegeam planurile. Poate că fiecare recunoștea în celălalt ceva ce îi era cunoscut, chiar dacă acel ceva nu era neapărat sănătos.

Și aici mi se pare că lucrurile devin interesante. Uneori, confundăm familiaritatea cu potrivirea. Faptul că cineva îți înțelege fricile nu înseamnă automat că te poate ajuta să le depășești. Faptul că aveți răni asemănătoare nu înseamnă că vă vindecați reciproc. Uneori, doar știți foarte bine cum să vă acomodați cu ele.

Dar nu cred că trebuie să privim orice asemănare de acest fel ca pe un semn rău. Experiențele comune pot crea o formă reală de apropiere. Important este să înțelegem dacă ne ajută să ne cunoaștem mai bine sau dacă ne țin blocați în aceleași tipare. Până la urmă, nu toate lucrurile familiare ne fac bine, dar nici nu trebuie să suspectăm fiecare formă de familiaritate că ascunde o problemă.

De la „uite ce mă enervează la tine” la „nu te-aș schimba cu altcineva”

Mai există ceva ce mi se pare interesant la începuturile unei povești romantice. Când te îndrăgostești de cineva, unele dintre lucrurile care, în mod normal, ar putea fi considerate defecte capătă o cu totul altă semnificație.

Îți place că este puțin sarcastic. Că vorbește prea mult despre un subiect care îl pasionează. Că are un mod neobișnuit de a-și organiza lucrurile. Că se entuziasmează din nimic sau că are o încăpățânare care, în alte circumstanțe, te-ar scoate din sărite. Îi observi micile ciudățenii și, în loc să le consideri motive de incompatibilitate, ajungi să le asociezi cu el. Devine acel om care face lucrurile într-un anumit fel, iar tocmai felul acesta îl diferențiază de toți ceilalți.

Ba chiar ajungi să te surprinzi apărându-i anumite defecte în fața altora. Ceea ce pentru cineva este enervant, pentru tine este doar felul lui de a fi. Ceea ce altcineva ar numi excentricitate, tu numești personalitate. Și poate că amândoi aveți dreptate.

Nu cred că este vorba doar despre idealizarea specifică începutului unei relații. Cred că, atunci când ne place cu adevărat cineva, începem să privim anumite imperfecțiuni printr-un context afectiv. Nu mai vedem doar comportamentul în sine, ci și omul din spatele lui. Înțelegem de unde vine, ce spune despre personalitatea lui și de ce face parte din ceea ce ne place la el.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că orice defect devine acceptabil atunci când ești îndrăgostit. Lipsa de respect, manipularea sau comportamentele care te rănesc nu devin dovezi de autenticitate doar pentru că ai sentimente puternice. Există o diferență între o ciudățenie care face un om inconfundabil și un comportament care îți face rău. Nu orice imperfecțiune merită romantizată și nici nu trebuie să transformăm toleranța într-o obligație.

Dar poate că am devenit puțin prea rapizi în a pune etichete. Un om este prea sensibil, altul prea rece, unul prea vorbăreț, altul prea retras. Avem liste întregi cu lucruri pe care nu le acceptăm la un posibil partener, dar rareori ne întrebăm dacă nu cumva tocmai aceste particularități sunt cele care fac o persoană interesantă.

Poate că defectele potrivite sunt chiar ceea ce căutăm

Mă întorc la teoria mea inițială: poate că nu căutăm oameni perfecți, ci oameni cu defecte care se potrivesc cu ale noastre. Uneori, asemănătoare. Alteori, complementare. Un om prea analitic poate găsi ceva reconfortant într-un partener spontan. Cineva care se îngrijorează pentru orice poate aprecia un om care nu dramatizează fiecare situație. Iar doi oameni care au nevoie de mult spațiu personal se pot înțelege mai bine decât doi oameni care interpretează distanța drept lipsă de afecțiune.

Nu înseamnă că trebuie să fim identici. Nici că orice diferență este o oportunitate de completare reciprocă. Înseamnă doar că există anumite imperfecțiuni care, în combinația potrivită, nu mai par atât de greu de suportat. Ba chiar ajung să creeze o dinamică pe care nu ai găsi-o cu altcineva.

Poate că ar trebui să ne uităm puțin mai atent la felul în care îi alegem pe oameni. La ce ne place, la ce ne irită, la ce ne face să revenim și la lucrurile pe care ajungem să le apreciem fără să le putem explica prea bine. S-ar putea să descoperim că nu ne-am atașat de cineva pentru că era atât de aproape de idealul nostru, ci pentru că era departe de el într-un mod care ni se potrivea perfect.

Nu știu dacă teoria mea poate fi transformată într-o regulă despre atracție sau compatibilitate. Dar cred că merită să ne întrebăm dacă, atunci când căutăm omul potrivit, nu cumva petrecem prea mult timp verificând ce îi lipsește și prea puțin observând ce îl face imposibil de confundat cu altcineva.

Poate că nu avem nevoie să devenim oameni fără defecte și nici să-i găsim pe cei care nu au niciunul. Poate că avem nevoie să învățăm să facem diferența între defectele care rănesc și imperfecțiunile care dau farmec, între ceea ce trebuie schimbat și ceea ce merită acceptat.

Până la urmă, perfecțiunea nu înseamnă să nu ai defecte. Înseamnă, poate, să ai exact acele imperfecțiuni care te fac să fii tu. Iar oamenii potriviți nu sunt neapărat cei care nu le observă, ci cei care le văd, le înțeleg și nu simt nevoia să te transforme într-o versiune mai convenabilă a ta.