Cât de mult poți repara singur ceea ce ai învățat foarte devreme să devină parte din tine?
Eu cred că mult mai puțin decât le place oamenilor să spună pe internet. Acolo, aproape toți par foarte limpezi: ai conștientizat tiparul, l-ai numit, l-ai întors pe toate părțile și, cumva, de aici începe drumul spre schimbare. Numai că între „știu de unde vine” și „nu mai fac asta” stă uneori o prăpastie de toată frumusețea. Și nu, nu vorbesc despre oameni fără resurse, fără minte sau fără vocabular emoțional. Vorbesc exact despre adultul care pare că le are pe toate în ordine: muncește, citește, înțelege psihologie, se observă bine, își pune întrebări, poate chiar explică impecabil altora ce li se întâmplă. Iar apoi, într-o seară banală, la un mesaj lăsat în seen, la o critică spusă pe un ton prost sau la o apropiere reală care cere vulnerabilitate, cade fix în mecanismul vechi. Nu pentru că n-a înțeles. Ci pentru că a înțelege și a putea sunt două lucruri diferite.
Aici se rupe filmul pentru mulți. Ne place ideea că, dacă suntem suficient de lucizi, ne putem scoate singuri la lumină. Că voința, disciplina, lectura și introspecția pot rezolva ce s-a așezat în noi atunci când încă nu aveam nici puterea, nici cuvintele pentru a înțelege ce ni se întâmplă. E o idee foarte frumoasă. Și foarte comodă. Îți dă senzația că ai control. Dacă ai citit destul, dacă ai înțeles schema, dacă ți-ai identificat „trigger-ele”, atunci ar trebui să poți reacționa diferit. Numai că partea emoțională a noastră nu funcționează întotdeauna după logica asta. Poți să știi exact ce se întâmplă și, în momentul în care se întâmplă, să faci exact ceea ce ai jurat că nu vei mai face.
O copilărie tumultuoasă nu lasă întotdeauna în urmă un adult anxios, fragil sau vizibil rănit. Asta este imaginea comodă, ușor de recunoscut. În realitate, uneori lasă un adult impecabil de controlat, care nu cere nimic de la nimeni și se mândrește cu asta. Alteori, unul care nu crede pe nimeni, verifică tot, citește printre rânduri și numește asta inteligență. Poate lăsa un om care nu știe să primească iubire fără să suspecteze ceva. Unul care confundă apropierea cu pierderea puterii. Un adult care și-a făcut din superioritate armură, din rigiditate identitate și din validare combustibil. Sau, în unele cazuri, pe cineva care atacă, umilește, se apără prin dispreț, dă vina pe ceilalți pentru aproape orice și se comportă de parcă lumea îi datorează menajamente. Nu spun că o copilărie grea produce automat aceste forme. Spun doar că unele mecanisme de protecție ajung să arate foarte respectabil când sunt bine îmbrăcate.
Partea cu adevărat incomodă este că poți să-ți vezi mecanismele și tot să fii condus de ele. Poți să știi că te închizi când cineva se apropie prea mult. Poți să înțelegi că devii rece când ți-e frică. Poți să observi că ridici tonul când te simți micșorat. Poți să pricepi că ai nevoie de validare pentru că ai crescut flămând după confirmare. Și totuși, când apare rușinea, frica, furia sau senzația de nesiguranță, partea ta lucidă poate să rămână, pur și simplu, în spate.
Autocunoașterea poate deveni chiar o mască foarte sofisticată. Unii oameni ajung să se explice atât de bine, încât nu se mai schimbă aproape deloc. „Fac asta pentru că în copilărie…” „Mă activează fiindcă atunci…” „Îmi este greu să am încredere din cauza…” Bine. Și mai departe? Faptul că îți înțelegi harta nu înseamnă că ai găsit automat și drumul de ieșire. Uneori doar înseamnă că știi exact în ce loc te-ai pierdut.
Și poate că aici ne nedreptățim cel mai mult: confundăm lipsa transformării cu lipsa de voință. Ne spunem că, dacă încă reacționăm la fel, înseamnă că nu am muncit suficient cu noi. Că nu am citit cartea potrivită. Că nu ne-am înțeles suficient de bine. Poate că uneori problema este pur și simplu că anumite lucruri sunt mult mai greu de schimbat decât de înțeles.
Am avut mereu o sensibilitate emoțională mai puternică decât mi-ar fi convenit, am citit enorm în zona asta și am încercat și terapia. Iar una dintre concluziile care m-au enervat cel mai tare a fost că a înțelege impecabil ce ar trebui să fac nu m-a făcut automat capabilă să fac acel lucru exact când conta. Între minte și reacție era încă un gol.
Aici intră terapia, dar nu în varianta lucioasă în care „te repară”. Cred în terapie. Cred că poate fi utilă. Cred că poate oferi un spațiu pe care introspecția făcută singur nu îl poate reproduce întotdeauna. Poate pune lucrurile într-o lumină diferită, poate scoate la suprafață lucruri pe care nu le vezi singur și, uneori, poate ajuta un om să observe mai clar ce face în relație cu altcineva.
Dar nu cred că terapia îți garantează libertatea față de mecanismele tale. Nu cred că mergi acolo, înțelegi de ce ești așa și, la un moment dat, reacțiile vechi încetează să mai aibă putere. Uneori se schimbă ceva. Alteori înveți să recunoști mai repede ce se întâmplă. Uneori reușești să gestionezi mai bine o reacție care înainte te controla complet. Și poate că, în anumite cazuri, atât este posibil.
Nu mi se pare puțin. Dar nici nu mi se pare corect să vindem oamenilor ideea că, dacă lucrează suficient cu ei înșiși, vor ajunge într-un punct în care trecutul nu mai apasă aproape deloc pe prezent. Poate că unele mecanisme se slăbesc. Poate că altele se transformă. Poate că unele rămân acolo, doar că ajungem să le recunoaștem mai repede. Și poate că există oameni pentru care schimbarea este mult mai mică decât și-ar fi dorit, chiar și după ani de introspecție sau terapie.
Asta nu înseamnă că terapia este inutilă. Înseamnă doar că nu este magie.
Și, poate mai important, faptul că ai fost rănit nu îți suspendă responsabilitatea. Faptul că ai mecanisme de protecție nu îți dă dreptul să rănești și apoi să ridici din umeri. Nu îți oferă un scut pentru control, cruzime, manipulare, trădare, agresivitate, dispreț sau fuga permanentă de responsabilitate emoțională. Poți să fi fost rănit și, în același timp, să fi devenit foarte greu de iubit. Poți să ai explicații și să rămâi responsabil pentru ceea ce faci cu ele.
Aici apare întrebarea care mă interesează, de fapt: de ce doi oameni cu copilării dificile ajung atât de diferit? De ce unul se uită la sine cu groază, dar și cu suficientă onestitate încât să încerce să nu dea mai departe ce a primit, iar altul își construiește întreaga personalitate în jurul propriilor apărări și ajunge convins că problema sunt ceilalți?
Nu cred că răspunsul stă doar în voință. Dacă ar fi așa, lucrurile ar fi prea simple. Dar nici ideea că „așa l-a făcut trauma” nu mă convinge. Între cele două există o zonă mult mai greu de suportat: trecutul nostru poate explica o parte din ceea ce suntem, fără să explice totul. Putem avea răni pe care nu le-am ales și, în același timp, comportamente pentru care trebuie să răspundem. Putem înțelege de ce facem ceva și tot să nu fim capabili să încetăm imediat să-l facem.
Poate că o viață echilibrată după o copilărie dificilă nu arată deloc ca în textele motivaționale. Nu înseamnă că devii senin, impecabil și „vindecat”. Nu înseamnă că reacțiile vechi dispar și că trecutul nu mai are nicio voce în prezent. Poate înseamnă doar că, uneori, reușești să-l auzi înainte să-l lași să vorbească în locul tău. Și alteori nu reușești.
Poate că scopul nu este să ștergi ceea ce ai fost învățat să simți. Poate nici măcar să nu mai fii niciodată condus de acele lecții. Poate că este, mai modest și mai greu, să ajungi să recunoști când se întâmplă.
Iar întrebarea rămâne: dacă am înțeles de unde venim, avem automat și libertatea de a nu mai repeta ceea ce am învățat acolo?
Eu nu cred.
Și poate că tocmai faptul că nu avem această garanție face ca întrebarea să fie mult mai importantă decât orice răspuns pe care am putea să ni-l dăm.
— Poți ști exact de unde vine rana și tot să cazi în ea: înțelegerea e o hartă, nu un leac.