O spun direct: să construiești ceva online e mult mai brutal decât pare. Din exterior se vede frumos — un cont, un site, câteva postări, poate un proiect care începe să miște ceva. Dinăuntru, însă, știu cum sună, dar chiar așa e: pui bucăți din tine într-un loc în care nimeni nu-ți promite nimic. Și nu, asta nu e poezie. E combinația aia de speranță, muncă tăcută și nesiguranță pe care o cari cu tine în timp ce te prefaci că ești relaxat(ă).
Pentru că atunci când încerci să construiești ceva online, eu am convingerea că nu te lupți doar cu partea de a posta. Te lupți cu nesiguranța, cu expunerea și cu întrebarea aia care vine iar și iar, ca un mesaj primit la 00:47 de la cineva care n-a decis nici până azi ce vrea: are rost?
Mi-a luat ceva să înțeleg că una dintre cele mai grele părți e faptul că rezultatele nu vin în ritmul în care ai nevoie de ele. Pui timp, atenție, speranță, uneori și bani, iar în schimb primești, poate, tăcere. Sau firimituri. N-o să mint: tăcerea asta apasă. Nu pentru că aș avea impresia că merit aplauze de fiecare dată când apăs „publică”, ci pentru că e omenește să vrei un semn că nu vorbești singur(ă) într-o cameră enormă, cu ecranul luminându-ți fața la două noaptea.
Mai e apoi și presiunea de a fi constant. Pe bune acum, internetul are o slăbiciune penibilă pentru prezența fără pauză: să apari, să nu dispari, să fii relevant(ă), să fii interesant(ă), să fii acolo exact când trebuie. Numai că viața reală nu merge după cheful unei platforme, iar eu țin morțiș la ideea asta. În viața reală mai obosești, mai ai zile în care n-ai nimic de spus, mai ai perioade în care nu vrei să transformi orice gând, orice ceartă, orice cafea băută pe fugă într-un lucru de pus pe internet. Și totuși, știți senzația aia? Chiar și atunci rămâne în fundal frica stupidă că dacă te oprești puțin, pierzi tot ce-ai încercat să legi.
Greu nu e să postezi. Greu e amestecul ăsta toxic dintre expunere și incertitudine. Faptul că pui ceva personal într-un spațiu public și apoi aștepți. Aștepți să vezi dacă se leagă, dacă ajunge unde trebuie, dacă atinge pe cineva, dacă merită continuat. Și, poate mai rău decât toate, suporți gândul că s-ar putea să pari ridicol(ă) tocmai pentru că ai încercat. Vă spun din proprie experiență: asta mi se pare una dintre cele mai crude părți ale internetului. Că te poate face să te rușinezi nu de eșec, ci de faptul că ți-a păsat. Că ai sperat, la vedere, că ce faci o să conteze pentru cineva.
Mai există și comparația. Aproape inevitabilă. Îi vezi pe alții mai siguri, mai așezați, mai clari, mai validați, mai „firești” în toată expunerea asta. Și chiar dacă știi foarte bine că internetul e vitrină, nu sufragerie, tot te lovește puțin. Recunosc că exact aici mi se pare că crapă cel mai repede încrederea. Te întrebi dacă nu cumva tu faci ceva prost. Dacă nu cumva ai început prea târziu. Dacă nu cumva ceea ce construiești tu e prea discret pentru o lume care răsplătește zgomotul și prea sincer pentru o lume care preferă siguranța frumos ambalată.
Sincer vorbind, partea despre care se vorbește prea puțin e asta: când încerci să construiești ceva online, ajungi față în față cu propriul tău ridicol imaginar. Cu frica de a fi văzut(ă) încercând și de a nu impresiona pe nimeni. Cu teama că ceilalți se vor uita la ce faci cu politețea aceea rece, de parcă ți-ar spune fără cuvinte „drăguț că te-ai străduit”. Și da, îmi asum ce urmează să spun: mi se pare complet nedrept cât de repede ironizăm curajul altcuiva. Mă scoate din sărite reflexul ăsta de a lua peste picior pe cineva doar pentru că a avut curajul să apară, să încerce, să riște ceva în public.
Și totuși, partea mea preferată e că în toată nesiguranța asta există ceva viu, imposibil de falsificat. Aici mă întorc eu mereu. Pentru că a construi ceva online, chiar și încet, chiar și cu pauze, chiar și fără garanții, înseamnă să alegi să pui în lume ceva ce nu exista înainte. Iar eu chiar cred asta: înainte să fie succes, strategie sau bani, un proiect e de multe ori doar o formă foarte personală de curaj. Una dusă mai departe în ciuda fricii de a părea penibil(ă). Și, dacă mă întrebați pe mine, exact oamenii care continuă în punctul ăla sunt cei care merită luați în serios.
— Eu aleg ridicolul încercării; tăcerea internetului nu-mi plătește curajul înapoi.