Uneori mă întreb dacă vrem cu adevărat să fim buni sau dacă vrem, mai degrabă, să trăim înconjurați de oameni care ne întorc binele. Diferența pare mică până când începem să ne uităm la motivele pentru care facem binele. Cât din grija pe care o oferim vine din dorința sinceră de a-i fi de folos celuilalt și cât vine din speranța, poate niciodată formulată explicit, că lumea ne va răspunde cu aceeași monedă? Cât suntem dispuși să oferim fără să primim nimic în schimb și cât din bunătatea noastră este, de fapt, o investiție într-un mediu în care ne-am dori să fim tratați cu blândețe?
Nu cred că există un răspuns simplu și nici nu cred că ar trebui să ne grăbim să ne judecăm pentru faptul că avem nevoie de bunătate. Suntem ființe sociale. Avem nevoie de apropiere, de siguranță, de reciprocitate și de sentimentul că lumea nu este un loc în care trebuie să fim permanent în gardă. E firesc să ne dorim ca oamenii să ne trateze cu aceeași grijă cu care îi tratăm noi. Poate că bunătatea este, uneori, și o formă de speranță: felul nostru de a contribui la o lume în care ne-ar fi mai ușor să trăim.
Problema apare atunci când speranța aceasta se transformă într-o așteptare tacită, iar așteptarea într-un contract pe care celălalt nici nu știe că l-a semnat. Îi ascultăm suferințele, îi oferim timp, îl înțelegem când greșește, îi acordăm prezumția de bună-credință și, undeva în adâncul nostru, ne imaginăm că toate acestea vor construi o relație în care vom fi tratați la fel. Nu cerem nimic, dar ținem socoteala. Nu formulăm pretenții, dar ne doare când ele nu sunt îndeplinite. Iar când bunătatea nu se întoarce, nu simțim doar dezamăgire față de celălalt; uneori ajungem să ne întrebăm dacă a mai meritat să fim buni.
Poate că aici se află una dintre cele mai incomode contradicții ale caracterului uman: putem face un lucru bun și, în același timp, să sperăm că el ne va aduce ceva. Nu înseamnă neapărat că bunătatea noastră este falsă. Înseamnă că motivele oamenilor nu sunt întotdeauna pure, separate și ușor de explicat. Putem să ne pese sincer de cineva și să avem nevoie, totodată, să fim importanți pentru el. Putem să oferim fără să cerem explicit ceva în schimb și totuși să ne dorim să fim aleși, apreciați, protejați sau iubiți tocmai pentru ceea ce oferim.
Întrebarea nu este, așadar, dacă bunătatea noastră este complet dezinteresată. Poate că o asemenea puritate este mai degrabă un ideal decât o stare pe care o putem menține permanent. Întrebarea este ce facem atunci când lumea nu ne răspunde în felul în care speram. Mai putem recunoaște valoarea unui gest bun dacă el nu ne aduce apropiere? Mai putem trata un om cu demnitate atunci când nu ne place, nu ne admiră și nu ne oferă nimic? Și putem să acceptăm că uneori am făcut binele dintr-un amestec de empatie și nevoie, fără să anulăm nici binele făcut, nici responsabilitatea de a ne înțelege mai bine pe noi înșine?
Poate că o parte din dificultate vine din faptul că nu învățăm bunătatea în vid. O învățăm în familie, la școală, în grupurile din care facem parte și în toate relațiile în care descoperim, treptat, ce comportamente ne aduc apropiere și care ne îndepărtează de ceilalți. Învățăm că e frumos să împarți, să ajuți, să fii înțelegător. Dar învățăm și că suntem apreciați atunci când nu deranjăm, când ne adaptăm, când nu cerem prea mult și când știm să ne facem utili. Uneori, granița dintre a fi un om bun și a fi un om ușor de acceptat devine atât de neclară, încât ajungem să le confundăm.
Mai ales dacă am crescut cu sentimentul că valoarea noastră trebuie demonstrată, bunătatea poate deveni încă o formă de performanță. Dacă nu am fost învățați că putem fi demni de iubire și atunci când nu realizăm nimic spectaculos, s-ar putea să încercăm să ne câștigăm locul în viețile celorlalți prin ceea ce le oferim. Să fim cei care înțeleg, care rezolvă, care nu abandonează, care au întotdeauna răbdare. Nu neapărat pentru că ne dorim să controlăm pe cineva, ci pentru că a fi necesari poate părea mai sigur decât a fi iubiți fără să avem ceva de demonstrat.
Numai că a fi necesar nu înseamnă același lucru cu a fi văzut cu adevărat sau iubit. Uneori, ceilalți se atașează de felul în care îi facem să se simtă, fără să devină la fel de interesați de ceea ce suntem noi în afara rolului pe care îl îndeplinim. Iar când ne obișnuim să ne măsurăm valoarea prin cât oferim, putem ajunge să investim disproporționat în relații care ne confirmă utilitatea, dar nu ne oferă apropierea de care avem nevoie. Continuăm să dăm, sperând că, la un moment dat, generozitatea noastră va deveni imposibil de ignorat. Ca și cum suficient de mult bine oferit ar putea obliga pe cineva să ne iubească.
În relațiile romantice, mecanismul acesta poate deveni deosebit de dureros. Există o formă de afecțiune atât de constantă, de previzibilă și de preocupată de celălalt, încât poate ajunge să semene cu un serviciu impecabil. Unul înțelege, iartă, întreabă, susține, ține minte detalii, poartă conversațiile grele și repară ceea ce se strică. Celălalt se obișnuiește treptat nu doar cu iubirea, ci și cu confortul de a fi iubit fără să fie nevoit să participe în aceeași măsură. Nu cred că soluția este să devenim reci sau să provocăm deliberat nesiguranță pentru a menține dorința vie. Cred însă că o relație poate pierde ceva esențial atunci când grija încetează să mai fie o întâlnire între doi oameni și devine un serviciu furnizat de unul singur. Atracția nu are nevoie de cruzime, dar apropierea nu poate înlocui reciprocitatea. Uneori, nu ne lipsește iubirea, ci prezența reală a celui care o primește.
Asta mă face să mă întreb dacă nu cumva una dintre cele mai mari capcane ale bunătății este că ne poate oferi iluzia controlului. Nu putem obliga pe nimeni să ne iubească, să ne respecte sau să ne răspundă cu aceeași generozitate. Putem însă să ne purtăm într-un fel care ne face să sperăm că aceste lucruri vor deveni mai probabile. Dacă sunt înțelegător, poate că nu mă va respinge. Dacă sunt disponibil, poate că nu mă va uita. Dacă nu cer prea mult, poate că nu voi deveni o povară. Bunătatea încetează atunci să mai fie doar o valoare și devine o negociere tăcută cu nesiguranța noastră.
Nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la așteptarea reciprocității. O relație în care doar unul oferă nu devine mai sănătoasă dacă acesta învață să nu mai aibă nevoi. Și nici nu cred că idealul moral ar trebui să fie să dăruim fără să ne pese vreodată ce primim înapoi. Avem nevoie de reciprocitate, iar a o dori nu ne face egoiști. Diferența este între a spera că bunătatea va contribui la o relație frumoasă și a o folosi, conștient sau nu, ca pe o garanție că vom primi ceea ce ne lipsește. Prima variantă lasă loc libertății celuilalt. A doua riscă să transforme generozitatea într-o datorie pe care celălalt nu a acceptat niciodată să o aibă.
Mai există și o dimensiune socială a acestei discuții. Suntem învățați să evaluăm oamenii prin ceea ce produc, prin ceea ce dețin și prin locul pe care îl ocupă într-o ierarhie. Succesul ajunge să fie confundat cu meritul, iar lipsa lui, uneori, cu un eșec personal. Într-o astfel de lume, a trata oamenii de la egal la egal poate deveni un gest de bunătate în sine: să nu presupui că un om este mai puțin valoros pentru că are mai puțini bani, mai puține realizări sau mai puțină putere. Dar respectul nu presupune naivitate, după cum empatia nu ne obligă să justificăm orice comportament. Putem să recunoaștem umanitatea cuiva fără să negăm răul pe care îl face.
Poate că tocmai aici începe o formă mai matură de bunătate: în capacitatea de a vedea un om fără să-l reducem nici la statutul lui, nici la ceea ce ne poate oferi, nici la felul în care ne face să ne simțim. Să nu-l tratăm ca pe un mijloc de a ne confirma propria valoare, dar nici să nu ne transformăm pe noi înșine într-un mijloc de a obține iubirea altora.
Nu știu dacă bunătatea ne face mai fericiți, mai iubiți sau mai protejați. Uneori ne apropie de ceilalți; alteori ne expune unor dezamăgiri pe care o atitudine mai prudentă le-ar fi evitat. Nu cred nici că trebuie să ne propunem o bunătate perfect dezinteresată, ca și cum ar trebui să ne eliberăm de orice nevoie personală înainte de a putea face un gest autentic. Poate că este suficient să fim sinceri cu noi înșine în legătură cu ceea ce sperăm să primim și să nu folosim binele făcut ca pe o monedă cu care cumpărăm afecțiunea, admirația sau loialitatea cuiva.
Poate că bunătatea începe cu dorința de a face bine, dar se maturizează în momentul în care acceptăm că binele nostru nu ne garantează nimic. Nici iubire, nici recunoștință, nici un loc permanent în viața cuiva. Și că, în ciuda acestei incertitudini, putem continua să alegem cum ne purtăm cu ceilalți — fără să ne abandonăm pe noi înșine și fără să le cerem, în tăcere, să ne plătească pentru ceea ce am oferit de bunăvoie.
— Când bunătatea devine monedă, nu mai apropie pe nimeni; doar amână clipa în care vezi ce nu ți se dă.