Acum vreo trei săptămâni, într-o luni, pe la 7 fără un sfert, beam cafeaua în picioare, cu geanta sprijinită de scaun și cu mintea încă lipită de somn. Și fix atunci mi-a venit un gând enervant de limpede: mie munca îmi dă formă. Nu sensul vieții, nu vreo poezie motivațională de pus pe perete, ci formă. Îmi pune ziua în mișcare, îmi așază capul, mă scoate din amorțeala aia periculoasă în care, dacă stau prea mult, încep să mă aud prea tare pe mine însămi.
Recunosc că n-am priceput asta din prima. Mult timp am redus munca la ce se vede imediat: responsabilitate, oboseală, bani, deadline-uri, mailuri, lucruri care trebuie făcute ieri. Dar pe mine munca m-a hrănit și în locuri despre care se vorbește prea puțin, probabil pentru că nu sună suficient de cinic. M-a hrănit în zilele în care am simțit că am fost utilă cu adevărat. În diminețile în care o discuție ieșea bine, un proiect se lega, un client pleca mulțumit, o colegă îmi spunea pe fugă „bine că te-ai ocupat tu”. Vă spun din proprie experiență: satisfacția de a face bine un lucru mic poate ține în picioare o zi întreagă.
Partea mea preferată e că munca te obligă să te vezi crescând în timp real. Nu spectaculos, nu cu fanfară, ci în feluri mici și foarte omenești. Rezolvi mai repede ceva ce altădată te bloca. Găsești tonul potrivit într-o conversație care înainte te-ar fi lăsat cu inima în gât. Primești un mesaj, o apreciere, o replică aruncată între două uși și îți rămâne în cap până seara. Și da, îmi asum ce urmează să spun: pentru mine, nevoia de a mă simți bună la ceva nu e superficială deloc. Mi se pare una dintre cele mai firești foame pe care le avem.
Știu cum sună, dar munca poate fi și o pauză de la propriul haos. Nu, nu spun că e soluție magică și nici că e sănătos să te îngropi în lucru doar ca să nu te întâlnești cu ce simți. O spun fără ocolișuri: fuga în muncă există și face ravagii. Dar există și varianta aia mai puțin dramatică, mai tăcută, în care faptul că ai de răspuns, de organizat, de terminat ceva, de dus până la capăt un lucru concret îți mai golește puțin capul de zgomot. Când atenția mea e cerută de ceva precis, grijile mele nu dispar, dar măcar nu mai urlă toate în același timp.
Am simțit asta brutal de clar într-o perioadă în care viața mea personală se făcuse zob după o despărțire pe care am încercat, inutil, s-o joc elegant. N-o să mint: mă trezeam cu telefonul în mână, reciteam mesaje vechi ca o proastă și mă enerva inclusiv liniștea din casă. Era prea mult spațiu gol în mintea mea și, dacă nu aveam ceva care să-mi ceară atenția, gândurile se întorceau ca niște câini flămânzi exact în același loc. Munca n-a făcut durerea să dispară și nici nu mi-a reparat viața personală. Dar mi-a dat, zi după zi, câteva ore în care trebuia să fiu prezentă pentru altceva. Pentru oameni, pentru întâlniri, pentru deadline-uri, pentru lucrurile mici care nu se fac singure. Și poate tocmai asta m-a ținut întreagă: pentru câteva ore, nu mai eram doar femeia care încerca să priceapă ce s-a rupt. Eram din nou eu, făcând ceva la care mă pricep, fiind utilă, râzând, vorbind, mergând mai departe.
Doar că aici începe partea periculoasă, iar pe mine mă scoate din sărite cât de romantic e ambalată uneori. Am convingerea că aproape tot ce ne face bine prin muncă se poate întoarce împotriva noastră dacă nu suntem atenți. Structura devine colivie. Dorința de a fi util(ă) alunecă în nevoia de a demonstra nonstop că meriți locul pe care îl ai. Aprecierea se transformă în dependență. Evoluția aduce și comparația aia obositoare care îți otrăvește bucuria fix când ar trebui s-o simți.
Pe bune acum, cine n-a simțit măcar o dată tentația de a se descrie aproape exclusiv prin ce face? Eu am simțit-o. Și mă surprind uneori că răspund prea repede la întrebarea „ce mai faci?” cu tot ce ține de muncă, de parcă restul meu ar fi o notă de subsol. Sincer vorbind, mie mi se pare periculos momentul în care profesia nu mai e o parte din identitatea ta, ci începe să ceară tot spațiul disponibil. Pentru că, oricât de frumoasă, grea sau importantă ar fi munca, eu țin morțiș la ideea asta: n-ar trebui să ne înghită numele, relațiile, liniștea și viața din afara ei.
Poate mă înșel, dar simt că relația sănătoasă cu munca nu stă nici în glorificare, nici în dispreț. Nici în delirul ăla cu „muncește până cazi”, nici în poezia rece în care munca e doar o obligație fără nicio fibră vie. Pentru mine rămâne un loc ambiguu și important: spațiul în care cresc, mă risipesc, mă adun, mă ascund uneori și mă regăsesc alteori.
Iar întrebarea care mă urmărește tot mai des nu e dacă muncesc mult sau puțin, ci alta, mult mai incomodă: din tot ce îmi dă munca, ce aleg să păstrez cu mine și ce n-am voie să las, sub nicio formă, să-mi ia?
— Munca m-a ținut întreagă; n-o las acum să-mi mănânce restul de viață.