O spun fără ocolișuri: m-am săturat de ideea asta că fiecare nou început trebuie să mă transforme într-o versiune mai eficientă, mai disciplinată și mai admirabilă a mea. La mine, senzația de restart nu vine doar în ianuarie și nici doar când se schimbă ceva mare. Vine într-o luni dimineață în care îmi beau cafeaua și îmi dau seama că nu mai pot continua la fel. Vine după o perioadă în care am mers prea mult pe pilot automat sau pur și simplu în clipa în care înțeleg că am obosit într-un fel pe care n-am voie să-l mai cosmetizez.
Recunosc că mult timp am tratat orice început ca pe o campanie de rebranding personal. Voiam să fiu mai bună, mai eficientă, mai ordonată, mai creativă, mai de neoprit. Făceam liste, promisiuni, planuri care arătau impecabil pe hârtie și mă lăsau praf în realitate. Și da, îmi asum ce urmează să spun: felul ăsta de a începe din nou m-a obosit mai tare decât m-a crescut.
Mi-a luat ceva să înțeleg că nu orice restart trebuie să vină cu ambiția de a deveni „mai mult”. Uneori, tot ce vreau este să fiu mai bine. Atât. Nu mai performantă decât anul trecut, ci mai împăcată cu mine decât am fost. Nu mai impresionantă, ci mai naturală. În perioada asta a vieții mele vreau să fiu mai optimistă, mai dreaptă cu mine, să am mai multă încredere în instinctul meu și să nu mă mai las trasă în toate direcțiile de oamenii care par convinși că eu mai pot încă puțin. Pe bune acum, faptul că poți nu înseamnă că ești obligat sau obligată să tot dai.
Aici e partea care pe mine mă lovește cel mai tare. Eu am fost ani la rând persoana care „mai rezolvă ceva”. Care răspunde și la mesajul venit la 23:48. Care mai ia un task. Care mai ține locul cuiva. Care mai salvează o situație. Știu cum sună, dar hărnicia poate deveni o formă foarte elegantă de abandon de sine. Nu spun asta cu dispreț față de muncă — mie munca îmi place cu adevărat. Țin morțiș la ideea asta: tocmai pentru că munca are valoare pentru mine, refuz s-o las să ocupe tot spațiul din mine.
Am convingerea că sunt mai creativă atunci când nu mă urmăresc singură cu biciul. Când nu încerc să demonstrez, îmi vin idei. Când nu mă forțez să fiu extraordinară, devin mai vie. Vă spun din proprie experiență: presiunea nu scoate mereu ce e mai bun din noi. Uneori scoate doar oboseală, comparație și vocea aia interioară care comentează tot, de parcă stă cu carnețelul lângă tine și-ți notează eșecurile. Poate mă înșel, dar simt că lucrurile mele cele mai bune au apărut fix când m-am lăsat puțin în pace.
Mai e ceva ce vreau să fac altfel: să nu mă mai încarc cu tot ce vine din afară, de parcă sunt recipient pentru frustrările tuturor. Problemele altora. Tonul altora. Așteptările altora. Nemulțumirile altora. N-o să mint: pe mine asta mă epuizează teribil. Nu vreau să devin rece și nici imună la ceilalți, dar vreau să-mi păstrez energia. Energia cu care să-mi duc zilele până la capăt fără senzația că am fost stoarsă. Energia pentru ce-mi place, pentru curiozitățile mele, pentru proiectele care mă aprind chiar dacă nu sunt suficient de „utile” după standardele altcuiva.
Partea mea preferată din toată schimbarea asta e că simt tot mai clar nevoia să cred în ce mi se pare frumos fără să cer imediat aprobare, justificare și randament. Mă surprind uneori că vreau să mă apuc de ceva — să citesc, să scriu, să încep un proiect, să mă uit la un film într-o seară de marți fără vină — și în aceeași secundă apare întrebarea: merită? produce ceva? se vede? aduce bani? Și sincer vorbind, m-am săturat de tribunalul ăsta intern. Vorbesc serios: nu tot ce ne face bine trebuie apărat cu argumente.
Recunosc și că nu e prima dată când îmi promit toate lucrurile astea. Le-am mai vrut și altădată. Doar că de multe ori am alunecat în workaholism cu o ușurință care, dacă sunt sinceră până la capăt, m-a speriat abia după. Am confundat valoarea mea cu cât fac, cât rezolv, cât ofer, cât duc. Și dacă e să spun lucrurilor pe nume, asta nu e noblețe. E o capcană foarte aplaudată. Lumea iubește oamenii care se consumă fără scandal, pentru că sunt comozi.
Și da, îmi asum ce spun: pe măsură ce creștem, restartul adevărat nu mai e despre a adăuga straturi noi peste noi, ci despre a da jos din ele. Despre a renunța la rolul de salvator, la reflexul de a demonstra, la dependența de validare ambalată frumos în „ambiție”. Nu e despre a deveni mai mult. E despre a ajunge mai aproape. Mai aproape de ritmul meu, de energia mea reală, de felul în care vreau să muncesc și să trăiesc fără să mă pierd în tot ce mi se cere. Voi ce ați lăsa în urmă, dacă ați avea curajul să nu mai performați și să începeți, în sfârșit, să trăiți?
— Eu nu mai muncesc pentru aplauze; dacă se aud, bine, dacă nu, tot nu mă mai storc.