Există un tip de dor despre care eu cred că vorbim scandalos de puțin: dorul de cine am fost. Nu de un fost iubit, nu de o casă, nu de un oraș, nu de o perioadă lustruită din memorie, ci de o versiune mai veche a noastră, pe care o simt uneori atât de aproape încât mă enervează și, în același timp, complet de neatins.
Recunosc că dorul ăsta nu vine elegant. Nu bate la ușă, nu cere voie. Sare pe mine dintr-o fotografie veche, dintr-un parfum uitat într-un sertar, dintr-un video filmat prost într-o seară târzie, când râdeam cu tot corpul și nu doar din politețe. Și nu, nu înseamnă că viața mea de acum e mai proastă. Pe bune acum, asta e explicația comodă. Doar că între timp s-au lipit de mine tot felul de straturi: facturi, frici, prudență, experiențe, dezamăgiri, responsabilități, discuții care te storc și oameni care te învață să ții garda sus. Și da, îmi asum ce urmează să spun: toate astea te schimbă, chiar dacă în poze zâmbești la fel. La un moment dat, începi să te miști altfel prin lume.
Uneori mie îmi e dor de varianta mea care nu analiza totul până la epuizare. Care nu se proteja din primul minut. Care intra într-o conversație fără să-și recite apoi fiecare replică în minte, ca și cum de asta ar depinde pacea mondială. Vă spun din proprie experiență: felul ăsta de a trăi te stoarce. Mi-a luat ceva să înțeleg că uneori ne e dor de versiunea noastră care avea poate mai puțin discernământ, dar și infinit mai puțină teamă. Alteori ne e dor de cine eram într-o perioadă în care viața părea mai largă, iar noi încăpeam în ea fără să ne cerem scuze. Știți senzația aia când vă uitați la o versiune mai veche a voastră și vă trece prin cap: „persoana asta chiar credea că lumea are loc pentru ea”? Exact despre asta vorbesc.
Am convingerea că nu tânjim după trecut fiindcă a fost perfect. Eu una resping ideea asta fără menajamente, pentru că mi se pare o minciună frumoasă și atât. Trecutul n-a fost perfect. Deloc. Avea haosul lui, alegerile lui proaste, oamenii lui nepotriviți, serile lui penibile, mesajele lui lăsate în seen. Dar în el au rămas fragmente din noi pe care simțim că le-am pierdut pe drum. O spontaneitate. O încredere. O bucurie care nu venea la pachet cu zece calcule. O formă de speranță care nu cerea atâtea dovezi înainte să se așeze în piept. Și când mă lovesc din întâmplare de urmele versiunii ăleia, mă ia un dor ciudat tocmai pentru că recunosc ceva foarte intim și, în același timp, foarte departe.
Partea care nu convine nimănui e alta: nu ne putem întoarce, de fapt, la cine am fost. O spun fără ocolișuri: cine vinde povestea cu „întoarce-te la tine cea veche” vinde ambalaj bun și conținut slab. Nu poți recupera intact o versiune construită pentru alt timp, cu alte necunoscute, alte speranțe și alte răni încă netrăite. Nu poți reintra în tine, cea de atunci, ca într-o rochie pe care ai purtat-o într-o vară și ți-a venit perfect. Între timp s-au întâmplat lucruri. Ai iubit, ai pierdut, ai muncit prea mult, ai tăcut când trebuia să pleci, ai plecat când trebuia să stai. Și toate astea lasă urme. Sincer vorbind, poate că e mai bine așa, chiar dacă doare să admiți.
Dar aici vine partea care pe mine mă interesează cu adevărat: poate că rostul acestui dor nu e să ne împingă înapoi, ci să ne arate ce ne lipsește acum. Știu cum sună, dar eu exact asta cred. Dacă mie îmi e dor de varianta care râdea mai ușor, poate nu înseamnă doar că vreau s-o copiez, ci că am lăsat prea puțin loc bucuriei în viața mea de acum. Dacă îmi e dor de versiunea mea mai curajoasă, poate nu trecutul mă cheamă, ci o parte din mine care refuză să moară și vrea să revină într-o formă nouă, adultă, dar vie. Nu mă credeți? Încercați și voi să schimbați întrebarea. Nu „de ce mi-e dor?”, ci „ce îmi lipsește, de fapt, azi?”. Eu zic că răspunsul are prostul obicei să fie incomod și foarte clar.
Pe mine mă liniștește să cred că nu toate versiunile noastre dispar de tot. Unele doar se retrag. Stau undeva în fundal și așteaptă momentul în care avem curajul să le chemăm înapoi, nu în forma lor veche, ci într-una care încape în viața de acum, între rate, inbox, oboseală și toată nebunia asta de adult. N-o să mint: ideea asta mă ține pe linia de plutire. Poate că nu mai putem fi exact cine eram la 19 sau la 25 de ani. Dar putem salva ceva din felul acela de a simți, de a spera, de a ne lăsa atinși de viață. Iar eu țin morțiș la ideea asta, fiindcă altfel maturizarea ar suna prea mult a pierdere și mult prea puțin a transformare.
Și da, o spun direct: mie nu-mi place cultul ăsta al maturității scorțoase, în care ești lăudat(ă) că te-ai „așezat”, când de fapt doar ai devenit mai rigid(ă), mai suspicios(oasă), mai greu de mișcat din loc. Poate că maturizarea nu înseamnă să ne despărțim definitiv de versiunile mai vechi ale noastre, ci să refuzăm să le îngropăm de vii. Să nu le idealizăm, dar nici să nu le trădăm. Să le mulțumim pentru ce au fost și, din când în când, să le întrebăm ce știau despre noi înainte să ne luăm atât de în serios. Vorbesc serios: uneori exact întrebarea asta mai sparge carapacea.
— Nu trecutul mă cheamă, ci partea din mine pe care n-am voie s-o las să ruginească.