O spun direct: vinovăția pe care o simt după o cumpărătură n-are aproape niciodată legătură cu obiectul. Are legătură cu toată povestea pe care am înghițit-o despre bani. Recunosc că pentru mulți dintre noi banii au venit la pachet cu frică, control și replici care ți se lipesc de creier mai rău decât o melodie proastă: „Nu ne trebuie asta”, „Mai bine păstrăm banii”, „Nu dăm bani pe prostii”. Și pe bune acum, chiar dacă între timp câștigi mai bine, regulile astea vechi nu ies elegant pe ușă. Rămân acolo și comentează din fundal de fiecare dată când îți cumperi ceva pentru tine.
De aici pornește și mizeria aia de diferență morală dintre ce „îți trebuie” și ce „îți dorești”. Factura o plătesc fără să mă întreb dacă o merit. Chiria n-are nevoie de justificare. Dar dacă îmi iau ceva doar fiindcă îmi place, dintr-odată parcă trebuie să fac pledoarie. De ce? Pentru ce? Am convingerea că ne-am obișnuit să tratăm plăcerea ca pe o abatere, iar asta mi se pare epuizant.
Și aici vine partea cea mai incomodă, cel puțin pentru mine: uneori nu mi-e greu să cheltuiesc bani, ci mi-e greu să accept că am voie să-i cheltuiesc pe mine. Vă spun din proprie experiență: un cadou pentru cineva drag îl justific instant. O cină cu prietenii intră la „viață socială”, deci trece. Dar când beneficiarul sunt eu, apare imediat întrebarea aia enervantă: „N-o fi egoism?” Știu cum sună, dar cred că fix cu noi suntem cei mai zgârciți emoțional.
Poate mă înșel, dar simt că vinovăția asta vine și din obsesia de control. Banii puși deoparte îmi dau iluzia că țin lumea sub control. Că dacă se strică ceva, dacă apare o urgență, dacă vine o lună proastă, n-o să mă ia pe sus. În schimb, o sumă cheltuită pe plăcere dispare imediat din cont și, odată cu ea, dispare puțin și senzația aia de siguranță. N-o să mint: chiar și când știu foarte clar că îmi permit ceva, tot mă pot simți de parcă tocmai am făcut o tâmpenie financiară.
Problema începe când responsabilitatea financiară se transformă în renunțare permanentă la tot ce-ți face ție viața mai suportabilă. Și da, îmi asum ce urmează să spun: nu e nicio virtute să-ți refuzi constant plăcerile și apoi să botezi asta „maturitate”. Dacă fiecare dorință trebuie trecută prin filtrul utilității, atunci nu mai vorbim doar despre bani. Vorbim despre felul în care te tratezi când nu te vede nimeni. Iar eu țin morțiș la ideea asta: obsesia pentru „doar ce e necesar” poate fi o formă foarte elegantă de neglijare de sine.
Poate că întrebarea reală nu e mereu „Am nevoie de asta?”, ci una mult mai tăioasă: „De ce simt că trebuie să demonstrez că merit o bucurie?” Sincer vorbind, întrebarea asta m-a lovit într-o seară banală, când stăteam cu telefonul în mână, cu produsul în coș, și mă certam singură de parcă voiam să delapidez bugetul unei companii, nu să-mi cumpăr ceva ce-mi plăcea. Știți senzația aia? Când nu suma te sperie, ci faptul că ți-ai dat voie?
Eu cred că banii nu sunt făcuți doar pentru strictul necesar. Pot cumpăra și o experiență, și confort, și timp, și liniște, și un strop de frumusețe într-o marți seara în care vii rupt(ă) de la muncă, arunci cheile pe masă și ai impresia că viața ta a devenit o listă de plăți și deadline-uri. Partea mea preferată e exact asta: ideea că uneori plătești nu pentru „util”, ci pentru cum te simți după.
Mi-a luat ceva să înțeleg că pot fi responsabilă cu banii fără să transform fiecare plăcere într-o vină. Vorbesc serios: aici se încurcă multă lume. Confundăm grija cu restricția și disciplina cu pedeapsa. Nu mă credeți? Încercați să vă cumpărați ceva mic doar pentru că vă place și ascultați foarte atent prima voce care apare în cap. De obicei, acolo stă adevărata problemă, nu pe bon.
Unele lucruri nu sunt necesare. Și? Eu una m-am săturat de ideea că doar ce e util are voie să intre în viața mea fără scuze și fără explicații.
— Dacă trebuie să te judeci pentru fiecare bucurie, problema nu e bonul. E locul în care te pui.