La ceilalți văd foarte limpede nuanțele. Și nu, nu spun asta ca să par generoasă. Chiar le văd. Un om poate fi nesigur și, cu toate astea, adorabil. Poate fi grăbit și bine intenționat. Poate avea un râs prea tare, un dinte ușor strâmb, o timiditate care îl încurcă sau o sensibilitate care îl face să reacționeze aiurea uneori. Pe mine, sincer vorbind, nimic din toate astea nu mă face să țin mai puțin la el sau la ea. Le pun firesc în imaginea completă. Le înțeleg. Le iert aproape înainte să fie nevoie de iertare.
Cu mine, însă, tonul se schimbă brutal.
Și da, îmi asum ce urmează să spun: cu mine sunt infinit mai crudă decât aș fi vreodată cu altcineva. Ce la altcineva pare o particularitate, la mine devine defect. Ce la altcineva pare o nesiguranță omenească, la mine devine probă la dosar. Ce la altcineva pare doar o zi proastă, la mine devine verdict de caracter. Nu spun „azi am fost stângace”. Spun, mai devreme sau mai târziu, „așa sunt eu”. Iar adevărul e că rareori o spun cu tandrețe.
Avem o severitate ridicol de selectivă. O prietenă îmi trimite o fotografie și îmi spune că se simte oribil în ea, iar eu văd instant zece lucruri frumoase: lumina din privire, zâmbetul viu, felul în care umple cadrul fără să forțeze nimic. Eu mă văd prost într-o fotografie și, dintr-odată, poza aia pare să spună adevărul absolut despre mine. Cineva drag îmi povestește că a fost prea emotiv într-o conversație și îl liniștesc imediat: era normal, avea o zi grea, se întâmplă. Eu spun ceva stângaci la 11 dimineața și până seara am început deja să-mi fac rechizitoriu: sunt prea sensibilă, prea timidă, prea mult sau, mai rău, niciodată suficientă. Pe bune acum, de câte ori facem asta fără să ne prindem?
Poate pentru că la ceilalți văd contextul, iar la mine văd sentința.
La altcineva observ oboseala, presiunea, trecutul, nesiguranța, ziua proastă și toate lucrurile care pot explica un moment prost. La mine, contextul dispare suspect de repede. Rămâne doar lupa. Iar sub lupă, totul se umflă grotesc. O spun fără ocolișuri: mă scoate din sărite felul în care mintea mea se grăbește să fie procuror, nu martor.
Un detaliu fizic nu mai e un detaliu, ci devine centrul imaginii. O slăbiciune nu mai e o parte vulnerabilă din mine, ci devine identitate. Știu cum sună, dar exact așa simt uneori: de parcă mie nu mi s-ar permite complexitatea pe care le-o acord atât de firesc celorlalți.
Cred că aici intră în scenă o problemă mai veche și mai enervantă. Am convingerea că mulți dintre noi ne-am legat valoarea de ideea de a fi „în regulă”: suficient de buni, suficient de plăcuți, suficient de siguri pe noi, suficient de ușor de iubit, suficient de prezentabili pentru lume și pentru internet. Așa că orice imperfecțiune începe să pară mai mult decât este. Nu mai e doar ceva ce nu-mi place la mine. Devine o întrebare care roade: dacă se vede prea tare? Dacă spune ceva grav despre mine? Dacă ceilalți observă? Voi știți spirala asta, nu?
Și totuși, partea care mi se pare aproape ironică e alta: eu nu iubesc oamenii pentru netezimea lor.
Îi iubesc pentru felul în care râd, pentru poveștile pe care le spun de zece ori, pentru felul în care încearcă, pentru sensibilitățile lor, pentru gesturile mici pe care poate nici nu le observă. Îi iubesc cu tot cu lucrurile care nu sunt perfecte. Recunosc că, uneori, fix alea îi fac recognoscibili, vii și imposibil de confundat.
Așa că da, am ajuns să cred că aceeași îngăduință pe care o ofer celorlalți ar merita să existe și în relația cu mine. Nu ca obligație să mă plac în fiecare zi și nici ca exercițiu ieftin de pozitivitate. N-o să mint: mie mi se pare că ar fi, pur și simplu, o formă de corectitudine.
Pentru că vocea care mă judecă atât de aspru nu este întotdeauna vocea adevărului. Vă spun din proprie experiență: uneori e doar o voce veche, antrenată să creadă că, dacă mă critică prima, mă protejează de restul lumii. Numai că, vorbesc serios, de multe ori nu mă protejează de nimic. Doar mă obosește.
Mi-a luat ceva să înțeleg că poate nu trebuie să devin mai bună ca să merit îngăduința pe care o ofer deja tuturor din jur.
Poate că trebuie doar să încetez să mă tratez ca pe singura persoană din viața mea care nu are voie să fie om.
— Dacă pe alții îi ierți din reflex, nu te mai condamna pe tine din obișnuință.