Există idei care, dacă le spui tare la masă, fac liniște pentru trei secunde. A mea e asta: vreau egalitate între femei și bărbați, dar nu cred o secundă că trebuie să împărțim la milimetru și toate obligațiile. O spun fără ocolișuri: drepturi egale, da. Povara trăită identic, nu. Și da, îmi asum că pentru mulți sună scandalos, mai ales într-o epocă în care unii confundă justiția cu contabilitatea.
Mă bucur real pentru tot ce au câștigat femeile. Mi se pare normal să avem bani, autonomie, carieră, putere de decizie, să putem pleca dintr-o relație proastă fără să ne cerem voie de la nimeni. Pe bune acum, nu vreau o lume în care o femeie stă într-un apartament cu un bărbat prost doar fiindcă n-are unde să se ducă și din ce să trăiască. Vreau uși deschise, acces, libertate. În zona asta, pentru mine nu există negocieri și nici nostalgii penibile după vremuri în care femeia „era ținută”.
Doar că de aici până la ideea că orice relație sănătoasă trebuie să funcționeze după regula „totul fifty-fifty” e un drum pe care eu nu merg. Și nu merg fiindcă mi se pare fals. Sincer vorbind, viața de cuplu nu e contract de firmă împărțit pe coloane. Nu stai cu calculatorul în mână să vezi cine a dat ultimii 37 de lei pe detergent și cine a răspuns primul la mesaj acum două luni.
Nu ne miră aproape deloc când bărbatul face primul pas. El scrie primul, propune ieșirea, vine cu planul, cu florile, cu inițiativa, cu cererea în căsătorie. Tot de la el se așteaptă, în continuare, să rezolve, să protejeze, să se ocupe de lucrurile grele, să găsească soluții când ceva crapă în casă sau în viață. Dacă se strică centrala, dacă trebuie mutat un dulap, dacă apare o urgență, nimeni nu aplaudă un „nu mă pricep”. Recunosc că exact aici mi se pare corect testul real: nu știi? Bine. Găsește pe cineva care știe. Sună, caută, plătește, rezolvă. Responsabilitatea nu dispare doar fiindcă n-ai tu chef sau talent.
În schimb, o femeie poate face toate astea, evident. Și multe le fac. Dar n-o să mint: societatea nu cere cu aceeași brutalitate aceleași lucruri de la ea. Iar pe mine diferența asta nu mă revoltă. Din contră, mi se pare una dintre puținele ipocrizii sociale de care profităm fără să recunoaștem prea tare.
Mi se pare complet normală inclusiv replica aia care îi zgârie pe mulți pe timpan: „banii ei sunt banii ei, banii lui sunt banii noștri”. Știu cum sună, dar hai să nu ne prefacem surprinși. Câte cupluri știți care funcționează exact așa, chiar dacă n-o spun la desert, în fața tuturor? Destule. Foarte destule. Atât de multe încât toată indignarea morală pe tema asta îmi pare teatru.
Am avut discuții serioase pe tema asta, unele chiar pe la miezul nopții, cu telefonul pe difuzor și nervii întinși ca sârma. Mi-a spus cineva, foarte convins, că dacă vrem egalitate, atunci trebuie să plătim totul perfect egal, să facem aceleași gesturi, să purtăm aceleași sarcini. I-am spus direct că, pentru mine, asta e o viziune rigidă și comodă în același timp. Comodă, fiindcă îți dă iluzia că ai rezolvat dreptatea cu o formulă simplă. Dar relațiile nu sunt simple, iar corectitudinea nu se măsoară doar în procente.
Da, înțeleg de unde vine frustrarea unora. Dacă te uiți la totul prin lentila egalității absolute, poziția mea pare contradictorie. Dar eu nu cred în egalitatea asta sterilă a rolurilor. Am convingerea că valoarea a doi oameni poate fi egală chiar și atunci când contribuțiile lor arată foarte diferit. Într-o relație, doi oameni pot negocia foarte diferit ce oferă, ce primesc, ce duc în spate și ce nu mai vor să ducă.
Partea și mai interesantă e alta: încă trăim într-o lume în care bărbații au, în multe contexte, avantaje clare. Poate mă înșel, dar simt că aici se face multă confuzie intenționată. Când le convine, unii invocă tradiția. Când nu le convine, descoperă brusc egalitatea. Adică vrei avantajele istorice, autoritatea, spațiul ocupat natural, respectul primit mai ușor, dar te deranjează nota de plată sau faptul că de la tine se așteaptă inițiativă? Hai să fim serioși.
Nu mi se pare că trebuie să transformăm orice diferență dintre femei și bărbați într-o urgență morală care cere corectare imediată. Unele diferențe avantajează femeile, altele avantajează bărbații. Și da, îmi asum ce urmează să spun: nu orice asimetrie e o tragedie. Uneori echilibrul nu arată deloc simetric pe hârtie, dar funcționează perfect în casă, în pat, în portofel și în felul în care doi oameni se țin unul pe altul când vine greu.
Eu nu vreau să iau femeilor independența. Din contră, țin morțiș la ideea asta: vreau să poți să te întreții singur(ă), să poți pleca, să poți alege, să nu depinzi de mila nimănui. Dar nu văd de ce independența ar trebui demonstrată prin refuzul oricărui avantaj tradițional care ne convine. Ce facem, ne prefacem că dacă îți place să fii curtată, ajutată, protejată sau răsfățată financiar ești retrogradă? Eu nu joc în filmul ăsta.
Iar pentru bărbați, mesajul meu e simplu: lumea s-a schimbat, dar asta nu vă scutește de responsabilitate. Vă spun din proprie experiență: „nu știu” e o propoziție perfect acceptabilă doar dacă după ea urmează „mă ocup”. Nu știi să repari? Cheamă pe cineva. Nu știi cum se gestionează o criză? Caută ajutor. Nu ai soluția pe loc? Construiește una. Vulnerabilitatea nu înseamnă să lași totul baltă și să te uiți la problemă ca la ploaie pe geam.
Pentru mine, egalitatea pe care o vreau e simplă și deloc cuminte: aceleași drepturi, aceleași uși deschise, dar fără obligația absurdă ca, odată intrați pe ușă, să cărăm exact aceeași greutate, în același fel, cu aceeași expresie pe față. Nu mă credeți? Uitați-vă la cuplurile care chiar rezistă. Foarte puține funcționează după idealul ăsta steril al împărțelii perfecte. Cele mai multe merg pe o negociere vie, inegală pe alocuri, dar sinceră.
Și de aici vine întrebarea care chiar merită pusă: câte alte lucruri din relațiile dintre femei și bărbați sunt ținute în viață nu pentru că sunt „incorecte”, ci pentru că, pur și simplu, le convine ambilor? Știți senzația aia când toată lumea apără public o idee, dar în privat trăiește exact invers? Cam acolo suntem.
Eu una văd lucrurile foarte clar: e un câștig uriaș faptul că femeile au aceleași drepturi fără să fie obligate să preia la pachet și toate îndatoririle tradițional masculine. Și nu, nu cred că trebuie să ne rușinăm de asimetria asta doar fiindcă nu arată impecabil într-o dezbatere. Viața nu se trăiește impecabil. Se trăiește pe bune. Voi ce ați fi făcut: ați alege o relație „perfect echitabilă” pe hârtie sau una în care regulile nu sunt egale, dar vă fac viața mai bună?
— Eu n-am nevoie de contabil în relație; am nevoie de un om care se ține de greul lui.