Unele experiențe ne învață să fim mai blânzi. Altele ne lasă cu o răceală pe care ajungem să o confundăm cu puterea.
Am repostat, la un moment dat, un story cu un mesaj care mi-a rămas în minte: „Sper ca lucrurile rele prin care ai trecut să te fi făcut mai blând.” Nu mai rețin formularea exactă, dar ideea era aceasta. Cineva mi-a răspuns că nu crede în așa ceva. Din punctul lui de vedere, experiențele neplăcute te fac mai dur și mai insensibil.
M-am gândit la răspunsul acesta mai mult decât mă așteptam. Nu pentru că aș fi vrut să demonstrez că persoana respectivă se înșală, ci pentru că, privind la propria viață, am găsit argumente pentru ambele variante.
Unele experiențe ne fac mai atenți la suferința celorlalți. Altele ne învață să ne protejăm atât de bine, încât ajungem să ne comportăm exact ca oamenii care ne-au dezamăgit când aveam cea mai mare nevoie de ei. Și, uneori, aceeași experiență ne face blânzi cu unii oameni și duri cu alții.
Poate că întrebarea nu este doar ce ne fac lucrurile prin care trecem, ci și cu cine alegem să fim mai blânzi și în fața cui ne permitem să devenim duri.
Ce înveți să oferi atunci când știi cum e să nu primești
Să zicem că am avut o copilărie cu suișuri, dar mai ales cu coborâșuri. Am cunoscut teama, rușinea și sentimentul că nu ești suficient de bun. Iar când mă uit la felul în care mă port astăzi cu copiii cu care lucrez, cu oamenii pe care îi întâlnesc sau cu cei apropiați, îmi dau seama că o parte din blândețea mea vine tocmai de acolo.
Știu cât de mult poate cântări o vorbă, cât de ușor poți face un om să se simtă mic și cât de important este să nu-i adaugi încă o povară celui care deja duce una. Când un copil greșește, se teme sau nu știe cum să-și exprime emoțiile, îmi vine firesc să mă gândesc la ce se află în spatele reacției lui. Cea mai mare teamă a mea este să-l fac să se simtă și mai rău pentru ceva ce el nu știe să gestioneze.
Cred că am devenit mai îngăduitoare și cu adulții. Am tendința să ofer, să înțeleg, să caut explicații. Să mă întreb ce se află în spatele unui comportament înainte să decid dacă omul din fața mea este pur și simplu bun sau rău pentru mine. Poate că, într-un fel, încerc să ofer ceea ce mi-ar fi prins bine să primesc și eu.

Dar dacă experiențele neplăcute ne pot învăța să fim mai blânzi cu ceilalți, e clar că nu reușim întotdeauna să fim la fel de buni și cu noi înșine.
Poți înțelege foarte bine de ce cineva suferă și, în același timp, să-ți ceri ție să suporți prea mult. Poți găsi explicații pentru comportamentul tuturor, mai puțin pentru propriile limite. Poți fi omul care oferă mereu încă o șansă, dar care se simte vinovat când își acordă sieși una. Nu spun că suntem cu toții așa și nici că eu sunt un fel de victimă a destinului meu, ci pur și simplu încerc – probabil pentru a mia oară – să înțeleg mai bine cum se petrec toate astea.
Blândețea – cel puțin pentru mine – apare uneori în viață ca o resursă pe care o distribuim tuturor, mai puțin nouă.
Să nu mai simți sau să nu mai lași să se vadă?
În relațiile romantice, am întâlnit oameni care păreau să aibă o capacitate impresionantă de a se detașa, de a pleca, de a nu se uita înapoi. Oameni care puteau să te facă să te simți important, iar apoi să te trateze ca și cum n-ai fi însemnat mare lucru.
Uneori, tocmai această siguranță de sine și această distanță îi fac greu de ignorat. Da, chiar cred și spun asta cu voce tare – evitanții au, doar prin simpla lor răceală, ceva magnetic. Iar când ajungi să fii rănit de cineva care pare să nu mai aibă nicio considerație pentru tine, rămâne ceva mai mult decât dezamăgirea.
Rămâne și întrebarea: cum poate un om să se poarte astfel?
Ce mi se pare mai tulburător este că, după asemenea experiențe, poți ajunge să te surprinzi adoptând comportamente pe care înainte le-ai fi condamnat. Să eviți o conversație. Să te prefaci că nu-ți pasă. Să lași pe cineva în incertitudine, deși știi cât de neplăcut este să fii în locul lui. Să folosești distanța ca pe o formă de control, poate fără să-ți dai seama când ai început să faci asta.
Nu-mi place să mă gândesc că aș putea împrumuta nepăsarea, manipularea sau felul de a folosi oamenii pe care l-am întâlnit la alții. Dar mă întreb cât de ușor pot ajunge să adopt exact comportamentele care mi-au făcut rău.
Când am devenit atât de asemănători cu ceea ce ne-a rănit? Și, mai ales, observăm momentul în care se întâmplă?

Poate că aici apare una dintre cele mai incomode consecințe ale experiențelor neplăcute: nu doar că ne schimbă felul în care îi privim pe ceilalți, ci inevitabil producem schimbări reale în ei, prin simplele noastre acțiuni ce se răsfrâng asupra lor.
Să-ți construiești limite nu înseamnă să devii indiferent. Să refuzi o relație care îți face rău nu înseamnă să manipulezi. Dar există un moment în care protecția poate începe să semene cu nepăsarea, iar puterea cu abilitatea de a nu mai simți.
Să demonstrezi că poți, chiar și când nu mai poți
Experiențele neplăcute nu ne schimbă doar în relațiile personale. Uneori, efectele lor se văd cel mai clar în felul în care ne raportăm la muncă, la responsabilități și la propriile performanțe.
În viața mea profesională, au existat momente în care lucrurile nu au ieșit așa cum mi-aș fi dorit. Iar unele dintre ele au lăsat în urmă o teamă care, mult timp, a fost disproporționat de mare față de situațiile în care mă aflam ulterior.
Când apare posibilitatea unui nou eșec, instinctul meu este să mă pregătesc pentru toate scenariile. Să analizez, să anticipez, să verific, să investesc energie până când simt că am făcut tot ce se putea face. Uneori, chiar și mai mult decât atât.
Abia acum, după ce au trecut ani de la unele dintre experiențele care m-au făcut să reacționez astfel, observ că nu mai am aceeași energie pentru a trata fiecare provocare ca pe un examen decisiv. Aș face-o din nou, aș cântări cu precizie perfectă fiecare variantă, m-aș întreba, ca un profesor invizibil ce stă pe umărul meu drept, „Ce ai să faci când uiți, când te încurci, când nu ai cuvintele la tine?”. Aș face-o chiar acum, în secunda asta, însă – poate din fericire – am obosit. Deși știam de mult că nu orice greșeală are consecințe catastrofale, abia acum reușesc să împing teama de eșec un pas mai departe de mine.
Dar și aici apare o întrebare pe care mi-o tot pun adesea: de ce suntem uneori mai dispuși să ne pedepsim pentru o greșeală decât să ne oferim șansa de a învăța din ea? Pentru că da, de multe ori mi se întâmplă să fiu atât de ocupată cu a-mi reproșa greșelile din trecut, încât mă trezesc că uit să mă opresc din a le repeta. Cu siguranță, un moment de răgaz și de blândețe față de mine însămi mi-ar da ocazia perfectă să acționez diferit când mă aflu într-o situație similară.
Cu cine suntem, de fapt, mai duri?

Mi se pare tentant să vorbim despre suferință ca și cum ar avea întotdeauna un scop. Ca și cum, dacă ai trecut prin ceva greu, ar trebui să ieși de acolo mai înțelept, mai empatic sau mai puternic. Iar dacă nu se întâmplă asta, înseamnă că nu ai învățat nimic.
Nu cred că este atât de simplu.
Unele experiențe ne fac mai blânzi cu ceilalți. Altele ne fac mai duri cu noi înșine. Uneori devenim mai atenți la suferința oamenilor, dar mai puțin dispuși să avem încredere în ei. Alteori învățăm să ne protejăm, dar ajungem să ne protejăm și de oamenii care nu ne-ar fi rănit niciodată.
Poate că nu există o singură direcție în care ne împinge durerea. Poate că ne lasă cu mai multe posibilități, iar noi alegem, uneori conștient și alteori din instinct, ce facem cu ele.
Nu vreau să cred că lucrurile care m-au rănit trebuie să mă transforme într-un om rece ca să nu mă mai poată răni nimeni. Dar nici nu vreau să romantizez blândețea până în punctul în care ajung să cred că trebuie să înțeleg, să iert și să ofer la nesfârșit.
Mi-ar plăcea să pot fi blândă fără să fiu naivă. Să pot spune „înțeleg” fără ca asta să însemne „accept”. Să pot pleca fără să devin indiferentă. Și să nu mai confund efortul de a preveni orice greșeală cu responsabilitatea.
Poate că adevărata schimbare nu se vede doar în felul în care ne purtăm cu ceilalți, ci și în felul în care ne purtăm cu noi înșine după ce am fost răniți.
Cui îi oferim înțelegere? Cui îi cerem să fie mai puternic? Pe cine iertăm pentru că a greșit și pe cine condamnăm pentru aceeași greșeală?
Iar dacă experiențele neplăcute ne-au schimbat, poate că merită să ne întrebăm nu doar ce au făcut din noi, ci și ce fel de oameni alegem să fim de aici înainte.
— Durerea nu te face automat mai blând sau mai rece; îți lasă alegerea, iar cel mai des uităm de această alegere exact când e vorba de noi înșine.
